RĂFUIALA CU SCOPURILE NOASTRE. ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI ÎN COTIDIANUL ECOUL 1943-1944

0
331

RĂFUIALA CU SCOPURILE NOASTRE. ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI ÎN COTIDIANUL ECOUL 1943-1944. O culegere de Zoltán Rostás. Bucureşti. Editura Paideia, 2013.

dr. Cosmina Timoce-Mocanu

Între demersurile editoriale pe care domnul profesor Zoltán Rostás le-a întreprins în anul 2013, se numără şi culegerea Răfuiala cu scopurile noastre. Şcoala sociologică de la Bucureşti în cotidianul Ecoul, publicată la editura Paideia.

Culegerea, de 203 pagini, conţine cincizeci şi trei de articole, pe care trei dintre membrii Şcolii lui Dimitrie Gusti le-au publicat, în intervalul 19 decembrie 1943 – 30 iunie 1944, în ziarul Ecoul, fondat, în decembrie 1943, de Mircea Grigorescu. Editorul a armat aceste articole cu note de subsol, cu o cronologie a principalelor momente din desfăşurararea războiului pe intervalul decupat, menită să expliciteze condiţiile istorice, politice, sociale în care au fost produse aceste texte, precum şi cu un cuvânt înainte, în care Zoltán Rostás defineşte această carte ca fiind:

„O «fotografie la minut» a publicisticii şcolii gustiene, o imagine nefardată a unui grup intelectual, a unei situaţii tranzitorii, o invitaţie de a reflecta asupra unor atitudini de grup şi individuale fără imixtiunea posterităţii.” (p. 11)

Tot din acest Cuvânt înainte aflăm că volumul deschide „seria culegerilor de articole ale gustiştilor, apărute într-o singură sau în mai multe publicaţii”, cu miza „de a înţelege cât mai complex această şcoală sociologică, ceea ce implică, fireşte, cunoaşterea reţelelor, legăturilor lor sociale, inclusiv cu presa vremii.” (p. 8)

Cui aparţin aceste exerciţii publicistice făcute în vreme de război? Răfuiala cu scopurile noastre conţine douăzeci şi unu de articole semnate de Octavian Neamţu, şaisprezece articole semnate de Ion Conea, unsprezece semnate de Henri H. Stahl şi un număr de cinci articole nesemnate.

Pentru a înţelege deplin conţinutul acestor exerciţii publicistice şi, respectiv „puterea momentului” lor – ca să folosesc o sintagmă a domnului Zoltán Rostás (p. 9) – cititorul îşi poate lămuri rapid în ce etapă, în ce punct al traiectoriei sale ajunsese Şcoala sociologică de la Bucureşti în ansamblul ei organizaţional, dar şi din punctul de vedere al concepţiei teoretico-metodologice, al structurării instituţionale, al publicaţiilor, al vizibilităţii pe plan naţional şi internaţional, mai ales dacă acest cititor recurge la ultimele două publicaţii de analiză a Şcolii Gusti, şi anume numărul 3 (175)/mai-iunie 2013 al revistei Sfera politicii, coordonat de Zoltán Rostás, respectiv numărul 1/2014 al revistei Transilvania, coordonat de Sanda Golopenţia. Totodată, pentru a face transparentă această „putere a momentului”, cititorului i-ar fi util să-şi precizeze etapa parcursului profesional în care ajunseseră cei trei monografişti – Neamţu, Conea, Stahl – atunci când au publicat în Ecoul, şi ce luări de poziţie, individuale sau ca membri ai unui grup, avuseseră în presa vremii. De altfel, aspectul implicării monografiştilor în presă ar merita cercetat mai adânc, mai ales că unele jaloane ale acestei problematici au fost deja schiţate. Spre exemplu, Sanda Golopenţia a publicat, în Transilvania, nr. 11-12/2012, fragmente ale dialogului epistolar dintre Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu, privind tocmai mizele unor proiectate reviste ale tinerilor sociologi. De asemenea, în editorialul la numărul citat din revista Sfera politicii, Zoltán Rostás a discutat etapa colaborării individuale a monografiştilor la ziarele şi revistele vremii, în anii ’20, urmată de etapa unei publicistici monografiste de grup. Izbucnirea războiului, în 1939, îi găseşte pe Octavian Neamţu şi pe Henri H. Stahl în rolul de îndrumători ai echipelor regale studenţeşti, publicând asiduu în Curierul echipelor studenţeşti (1934-1939), devenit, în 1939, Curierul Serviciului Social, astfel încât apariţia lor în paginile Ecoului nu trebuie să surprindă.

Să revin, însă, la conţinutul articolelor din Ecoul. Cele cinci articole nesemnate sunt simple dări de seamă ale desfăşurării unor şedinţe în mediul universitar (la inaugurarea „Asociaţiei Studenţilor în Sociologie şi Etică”) sau academic (la moartea prof. Simionescu sau Bogdan, respectiv la comemorarea lui Ludovic Mrazek), interesante, din punctul meu de vedere, pentru că ne vorbesc despre un Gusti care a ajuns, la 10 ianuarie 1944, şi Preşedinte al Academiei Române, „într-o cumulare complexă de roluri devenită în timp o ciuleandră, căreia nu i s-a sustras şi pe care a reuşit, de cele mai multe ori, să o domine” (Sanda Golopenţia, „Şcoala sociologică de la Bucureşti între apogeu şi suprimare”, în Transilvania, 1/2014, p. 2)

Prima voce de monografist din paginile publicaţiei Ecoul este a lui Octavian Neamţu, care, în cele douăzeci şi unu de articole semnate, pare a-şi continua misiunea de organizator, ideolog şi apoi propagandist al acţiunii culturale la sate, pe care o desfăşurau echipele regale studenţeşti. Cu un ton optimist persuasiv, Neamţu propune cititorilor să-şi canalizeze energiile înspre a gândi o construcţie socială, de care va fi nevoie, atunci când va veni „pacea visată” (Fuga de răspundere, p. 92-95), ce nu trebuie să găsească naţiunea istovită de zvonuri (Cinci zile în Basarabia, p. 88-92) ori de Teama de reformele (p. 42-45) pe care le va aduce acest viitor, această teamă fiind o „boală a societăţii contemporane” (p. 42). Starea de război nu poate fi ignorată, dar nici transformată în argument pentru „fuga de răspundere” faţă de „munca necesară neamului”; dimpotrivă, „viaţa din lăuntrul neamului trebuie să sporească în intensitate, ca, la sfârşitul războiului, naţiunea să stea gata pentru lupta cea nouă care se dă cu armele spiritului, cu armele culturii” (p. 93). Această acţiune culturală, spune Octavian Neamţu, este ameninţată de „riscul erorilor de concepţie” (La comemorarea lui Spiru Haret. Pentru cultura popoarelor, p. 18), de dispersare a eforturilor între atâtea şi atâtea organizaţii de „cercetare şi acţiune românească” ori între organizaţiile de educare a tineretului, a cărui „prezenţă activă (…) în viaţa satului său este o necesitate” (Pentru tineretul ţării, p. 143). Neamţu pledează că, la primejdia de „risipire a energiilor creatoare şi a mijloacelor materiale (…) o slăbiciune dăunătoare de metodă” (p. 125), soluţia este cea întrevăzută de Gusti, anume federalizarea institutelor, respectiv conceperea politicilor de educaţie a tineretului în strânsă legătură cu cele de educaţie a poporului.

Vocea lui Ion Conea, care vine în cercetarea monografică dinspre antropogeografie şi geopolitică, este singura care sugerează, în două dintre articole, pronosticuri de război, în privinţa diferendului polono-rus (Lumină şi şanse în diferendul polono-rus, p. 72-76), respectiv a acţiunilor la canalul Suez („Acţiuni” la Suez, p. 169-172). Restul de paisprezece articole, fie că glosează pe baza unor noi sau vechi apariţii editoriale (semnate de Camille Jullian, Georges Rigassi, Ioan Lupaş, August Scriban), fie că au ca puncte de plecare evenimente mai mult sau mai puţin fericite din cotidianul vieţii academice (ex. moartea prof. Simionescu, o vizită de lucru la universitarii clujeni aflaţi în refugiu la Sibiu, scoaterea geografiei umane şi politice din programele şcolare etc.), toate construiesc un discurs cu mize identitar-naţionaliste, argumentele pentru unitatea românilor, inclusiv a celor rămaşi în afara graniţelor teritoriale, aşa cum se înfăţişau ele în 1944, fiind luate din geografia umană, geopolitică, istorie, toponimie, etimologie.

Cea mai interesantă dintre vocile din publicaţia Ecoul rămâne, totuşi, după părerea mea, vocea lui Henri H. Stahl. Deşi se „aude” mai puţin, fiind reprezentată în doar nouă articole, vocea lui Stahl este revelatoare pentru întrebarea la ce e bună sociologia/ la ce e bună sociologia în vreme de război? Teoretician, om de teren, monografist (să nu uităm că ne aflăm după publicarea, în 1934, a Tehnicii monografiei sociologice, respectiv după coordonarea, în 1938, a monografiei Nerejului etc.) – Stahl coboară sociologia în social, punându-şi achiziţiile teoretice şi metodologice în slujba socialului. Mai exact, toate analizele sale din Ecoul sunt dedicate unei realităţi româneşti de neocolit: ţărănimea. Cu excepţia primului şi a ultimului, celelalte şapte articole publicate sunt pledoarii implicite pentru faptul că investigarea calitativă a socialului poate dezvălui paradoxurile ţărănimii româneşti şi poate sugera mecanismele sociale ale unui proces de modernizare. În viziunea autorului, acest proces ar trebui să se bazeze tocmai pe ceea ce are societatea mai arhaic şi mai tradiţional dintre practicile sociale, spre exemplu obştile agricole (Sărbători involuntare, p. 82-86; Tractorul, p. 113-117) , „poruncile” din satele ardelene (La „porunci” în sate ardelene, p. 165-169) . Aşa cum rezultă din articolul Răfuiala cu scopurile noastre, publicistica lui Stahl pare a fi creat dezbatere: „de săptămâna trecută până azi am întrebat şi am fost întrebat de mai multe ori ce sunt obştile agricole” (p. 96) Ca şi ceilalţi doi monografişti de la Ecoul, Stahl îşi exprimă încrederea într-un viitor luminos al poporului, considerând că „această putere a neamului nu este altceva decât adânca lui omenie ţărănească, de străveche cultură şi de pururi proaspătă nobleţe” (Icoana patriei, p. 176).

Pe lângă temele proprii şi particularităţile stilului publicistic al fiecăruia dintre cei trei autori, există, în opinia mea, cel puţin trei dimensiuni care-i unesc în paginile Ecoului, dincolo de statutul de monografist şi de reţelele profesionale în care au fost prinşi.

O primă dimensiune o reprezintă pledoaria pentru acţiunea socială bazată pe cunoaşterea realităţii sociale. Citez, pentru a ilustra, cuvintele lui Octavian Neamţu, dar tot aşa sună şi vocea lui Stahl: „spre a introduce o reformă, nu ajunge numai să fie cineva care să o vrea, ci mai este necesar ca ea să fie primită de popor şi să corespundă cu realităţile naţionale” (Teama de reforme, p. 44)

În al doilea rând, şi consecinţă firească a primei dimensiuni, e de remarcat pledoaria pentru cercetarea de teren a celor care, în anii tulburi 1943-1944, nu mai ies pe teren, în campanii organizate, dar trăiesc cu învăţămintele şi nostalgia lui. A se vedea reţeta lui Conea de a te sustrage grijilor zilei, oferită în articolul Pe Argeş în sus (p. 64-69), dar şi convingerea lui Neamţu că „nimic nu poate fi mai îmbărbător astăzi decât cercetarea lumii satelor, atât de puţin cunoscută oraşelor” (Haideţi, fraţilor, să mergem, p. 24). E de reţinut lecţia condensată a lui Sthal despre cum să vezi/cercetezi o problemă în teren – pe cine, ce, când, cum întrebi (Răfuiala cu scopurile noastre, p. 95-99) sau chiar – postmodern de-a dreptul – cum să textualizezi/expui/ faci pe altul să vadă, mai ales când acesta e străin şi despre „imaginile de-a gata” despre România („La răscrucea împărăţiilor moarte”, p. 56-60).

În al treilea rând, ceea ce-i uneşte pe Ion Conea, Octavian Neamţu şi Henri H. Stahl în paginile Ecoului este ceea ce am putea numi „filiaţia” Gusti. Ce şi cât datorează conţinutul, stilul, retorica acestor texte lui Dimitrie Gusti şi crezurilor sale? De unde începe/ dacă începe/ „răfuiala” cu Profesorul? Cititorul va avea bucuria să răspundă acestor probleme, dar şi să formuleze alte întrebări de cercetare interesante, parcurgând paginile culegerii alcătuite de Zoltán Rostás, Răfuiala cu scopurile noastre. Şcoala sociologică de la Bucureşti în cotidianul Ecoul.

  • cercetător ştiinţific III, Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române”

Descoperă mai multe la Clubul Presei ⓜ mapamond media

Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.